Revenita la zbor la mai putin de o luna de la lansarea satelitului Eutelsat 70 B (din 3 decembrie 2012), racheta Zenit 3SL, care avea incarcat la bord satelitul Intelsat 27, a inregistrat si primul accident al anului spatial 2013.
Aceasta era a 35-a lansare SeaLaunch din istoria companiei, insa Zenit 3 era la a 42-a incercare a sa. Rata de succes a rachetei ramane putin peste 90%, pentru ca patru din zborurile efectuate au fost cu probleme: in martie 2000 (cand la bord s-a aflat primul satelit din seria “Intermediate Circular Orbit”), iunie 2004 (cand ultima treapta a rachetei, datorita functionarii defectuase a inscris satelitul Telstar18 intr-o orbita mai joasa decat cea planificata initial, dar care a fost corectata ulterior prin manevre executate cu motoarele de la bordul satelitului), ianuarie 2007 (cand racheta a explodat la lansare impreuna cu satelitul NSS8 apartinand diviziei New Skies)si acum in ianuarie 2013.
Eutelsat 70B lansat de pe platforma Odyssey din oceanul Pacifichttp://www.spacealliance.ro/articles/view.aspx?id=20121206013939Zenit 3SL a plecat de pe platforma Odyssey, vineri 1 februarie 2013 la ora 06:56 UTC si trebuia sa puna pe orbita dupa 30 de minute, satelitul Intelsat 27. Zborul a fost insa unul scurt, doar 25 de secunde, pentru ca, aparent datorita unei probleme de navigatie (racheta s-a rotit necontrolat), sistemele de siguranta automata au oprit motorul treptei intai. Racheta s-a prabusit imediat la circa 4 km de platforma Odyssey, insa nu au fost inregistrate alte daune. Cum se intampla in mod standard dupa astfel de accidente, a fost formata o comisie de investigatie care trebuie sa gaseasca cauzele exacte. Pana atunci insa, se speculeaza ca ar fi fost vorba de o defectiune la sistemul de alimentare electrica a primei trepte a rachetei.
Intelsat 27 fusese contractat in august 2010 de compania Boeing si fusese construit de aceasta pe standardul BSS 702MP. Era un satelit masiv de 6.2 tone, echipat cu 20 de transpondere in banda Ku, 20 de transpondere in banda C si 20 de transpondere in banda UHF, destinate sa acopere America de Nord, cea de Sud, Europa si regiunea Atlanticului. Satelitul avea o durata de viata estimata la 15 ani si trebuia plasat la 55.5 grade longitudine vestica, in locul lui Intelsat 805, care fusese lansat in 1998 si isi consumase resursa de operabilitate.
Satelitul fusese asigurat contra sumei de 400 de milioane de dolari, astfel ca intelsat va recupera o parte din pierderi, insa, desi managementul a dat asigurari ca flota actuala este suficient de flexibila pentru a suplini serviciile lui Intelsat 27, in mod cert, accidentul a creat neliniste la birourile companiei din Luxemburg. Printre altele, Intelsat nu isi va putea onora obligatiile fata de guvernul italian, care contractase transponderele UHF pentru a asigura comunicatiile militare ale armatei sale.
Racheta lansatoare Zenit 3SL este o colaborare intre partenerii concernului Sea Launch. Primele doua trepte ale lansatorului sunt furnizate de compania ucraineana SDO Yuzhnoye / PO Yuzhmash (un motor RD171 in treapta intai, motoare RD120 si RD8 pentru treapta a doua), in timp ce treapta a treia Block DM-SL (avand un motor RD58M) este fabricata de compania ruseasca Energia Korolev.
Boeing furnizeaza capsula protectoare si echipamentul de integrare a incarcaturii la bordul rachetei.
Zenit 3SL este o racheta de 59.59 m lungime si 4.15 m diametru maxim, alimentata cu un mix de kerosen si oxigen lichid, capabila sa transporte o masa de pana la 6 tone intr-o orbita GTO (orbita de transfer geostationara).
Beneficiarul acestui zbor, Intelsat, este unul din liderii pietei de telecomunicatie globale si in acelasi timp unul din pionierii domeniului spatial, cu o activitate de peste 50 de ani, realizari tehnice istorice (spre exemplu in 1969 cand se stabilea prima transmisie tv directa la nivel global a aselenizarii misiunii Apollo 11 sau in 1974 cand se puneau bazele primei retele internationale de comunicatii digitale prin satelit),peste 1800 de clienti din mai mult de 200 de tari si o flota moderna cu mai mult de 50 de sateliti si 8 statii de sol.
Intelsat are o buna colaborare cu SeaLaunch (numai in 2012 a lansat cu ajutorul companiei rusesti platformele 19 si 21), exploatand foarte bine pentru satelitii sai, avantajul natural pe care il asigura o lansare din preajma Ecuatorului: la aceeasi greutate lansata este nevoie de un efort mai mic al rachetei purtatoare si implicit se poate vorbi de un cost mai redus (un aspect foarte important pentru un operator care lanseaza frecvent sateliti).
SeaLaunch face prima lansare din 2012http://www.spacealliance.ro/articles/view.aspx?id=20120601060050Satelitul Intelsat 21 a fost lansat de pe platforma Odysseyhttp://www.spacealliance.ro/articles/view.aspx?id=20120821062231Deasemenea, in cazul lansarilor de pe o platforma mobila ancorata in apropierea Ecuatorului, lipsesc restrictiile cu privire la traficul aerian sau cele de securitate (zone populate etc) si se pot atinge orice inclinatii orbitale fara alte manevre complicate (important mai ales pentru orbitele geostationare unde avem zero inclinatie orbitala).
Ideea nu este noua, lansarile satelitilor de pe platforme mobile efectuandu-se de mult timp fie ca este vorba de proiecte civile (spre exemplu Universitatea din Roma a folosit platforma San Marco pozitionata in apropierea coastei Keniei inca din anul 1964 pentru a lansa misiunile sale) sau de unele militare (lansari de la bordul submarinelor).
In cazul SeaLaunch platforma lor, numita Odyssey, este pozitionata la 154 grade vest la Ecuator. Aditional exista si o nava de comanda Sea Launch Commander, ambele fiind contributia firmei norvegiene Aker Solutions la concernul SeaLaunch.
Complexul SeaLaunch de depozitare si pregatire a satelitului si a rachetei inaintea lansarii, se numeste “Payload Processing Facility” si se afla in Long Beach, California. De acolo incepe practic secventa unei misiuni SeaLaunch.
Ulterior, atat satelitul cat si racheta sunt incarcati la bordul navei Sea Launch Commander- acolo unde au loc integrarea si testele finale inaintea zborului. Dupa ce satelitul este asezat in capsula protectoare, intregul ansamblu este atasat rachetei si in cele din urma aceasta este transferata-pregatita din punct de vedere tehnic de lansare- catre platforma Odyssey.
Ambele nave (atat platforma de lansare cat si nava de comanda) incep lunga lor calatorie de 4800 km pana la pozitia de lansare ecuatoriala, un drum care dureaza 8 zile pentru nava principala si 11 zile pentru platforma.
La destinatie, au loc ultimele pregatiri pentru lansare: fixarea platformei, deschiderea hangarului de depozitare, ridicarea rachetei in pozitie verticala, alimentarea acesteia cu combustibil si retragerea turnului de sustinere. In cele din urma, daca toti parametrii de zbor sunt indepliniti (nu sunt probleme tehnice la racheta, la echipamentul de sol, la satelit, conditiile meteo sunt favorabile etc), are loc lansarea.
In principiu lansarile SeaLaunch sunt foarte sigure-personalul tehnic parasind in prealabil platforma, astfel ca intreaga comanda se desfasoara de la distanta de pe nava principala. In plus, asa cum aminteam mai devreme, platforma este in mijlocul oceanului astfel ca, in cazul unei defectiuni a lansatorului riscul este minim. Niste masuri de siguranta bine venite am putea spune, cel mai bun exemplu fiind accidentul din 2007 cand racheta Zenit a explodat literalmente pe puntea platformei Odyssey, distrugand mare parte din echipamente.
Cine este insa SeaLaunch?
In 1999, cu o investitie de aproape 1 miliard de dolari si un actionariat multinational compus din Boeing Commercial Space din SUA (40%), Energia of Korolev din Rusia (25%), Aker Solutions din Norvegia (20%) si SDO Yuzhnoye / PO Yuzhmash din Ucraina (15%) SeaLaunch a pornit ca o alternativa “low cost” pentru lansarile comerciale, prima misiune fiind una demonstrativa. In iunie 2009, dupa numai 10 ani de operare, in urma rezultatelor financiare proaste ale anilor trecuti (pierderile lunare erau estimate la 2 milioane de dolari), SeaLaunch a intrat sub protectia legii falimentului.
La momentul acela actionarii si-au pierdut increderea in viitor (tot mai multe contracte fusesera reziliate dupa accidentul din 2007) si si-au vandut participatiile rusilor de la Energia, care au devenit proprietari pe 95% din companie contra sumei de 140 de milioane de dolari. Vechea companie Sea Launch LLC se numeste astazi Sea Launch AG si are sediul central in Elvetia.
Alte 15 milioane de dolari au fost cheltuite ca garantie pentru creditorii strategici (datoriile majore ale companiei au fost absolvite in urma procedurii de faliment) si inca 200 de milioane pentru a asigura un buget de achizitii ale componentelor necesare viitoarelor zboruri.
Sea Launch iese din falimenthttp://www.spacealliance.ro/articles/view.aspx?id=20110928091625Pentru ca a fost vorba de o companie infiintata pe teritoriul Statelor Unite, cu implicatii asupra securitatii nationale, pentru a deveni oficiala, tranzactia a trebuit sa obtina si aprobarea “Committee on Foreign Investment in the United States” (CFIUS).
Energia a realizat in final tranzactia si dupa cum a aratat statistica ulterioara a reusit sa vina cu un plan de management reusit, repunand compania pe linia de plutire. Cinci lansari au fost facute in 2011 si 2012, putin peste marja minima de asigurare a profitabilitatii (se estimeaza ca Sealaunch trebuie sa realizeze minim 2 lansari pe an pentru a-si acoperi costurile). Alte 5 lansari sunt asteptate in 2013 (un satelit AsiaSat, acest satelit Intelsat, 2 sateliti Eutelsat si un Echostar), insa ramane sa vedem daca acesti clienti isi vor pastra increderea si nu vor rezilia contractele asa cum s-a petrecut inainte de 2009.
Pentru rusii de la Energia, Sea Launch este probabil o chestiune strategica- o nisa care trebuia acoperita, avand in vedere concurenta din ce in ce mai acerba (un exemplu aici poate fi SpaceX) si faptul ca in scurt timp Rusia spera sa aiba la dispozitie familia de rachete Angara care in mod ideal vor fi operate de la cat mai multe locatii. Pe piata actuala a lansatoarelor, Rusia este un jucator major, companiile sale fiind implicate in diverse participatii: ILS, Starsem etc. Datorita acestui fapt, anul trecut cele mai multe rachete care au zburat, au fost rusesti sau de provenienta ruseasca.
Totusi, in ciuda trendului pozitiv, problemele pe care Sea Launch le-a avut inca de la inceput, par sa revina in actualitate. In trecut, operand de pe un teritoriu neutru (ape internationale), compania nu a reusit sa se califice pentru lansarea satelitilor guvernamentali americani, depinzand in proportie de 100% de contractele venite de la satelitii comerciali.
Asa cum aminteam mai devreme, sustinerea unor preturi reduse poate fi compensata numai printr-un flux mare de zboruri, insa din pacate lansarile comerciale sufera de o anumita ciclicitate si nu pot asigura acest flux.
Recent managementul SeaLaunch s-a adresat guvernului rus cerand sprijinul acestuia pentru investitii si pentru contracte ferme de lansare a unor misiuni guvernamentale. A fost adusa in discutie chiar si atragerea unor investitori straini sau aducerea pe rampa de lansare a platformei Odyssey a rachetei americane Atlas 5, intr-un parteneriat cu Lockheed Martin. Este greu de crezut totusi ca satelitii militari ai Rusiei vor fi lansati pe viitor de pe platforma Odyssey – asa cum sunt organizate lansarile SeaLaunch azi, acest lucru ar insemna transferul si integrarea lor pe teritoriul SUA. Poate, cine stie, o alta baza va fi construita in parteneriat cu Europa, iar transferul satelitiilor se va face de acolo.
Accidentul de acum pica cum nu se poate mai rau, intrerupand fluxul bun de lansari comerciale reusit de la relansarea companiei si zdruncinand increderea clientilor (lansarile pot fi ieftine insa cel mai important e ca satelitii sa ajunga pe orbita). In plus, la o zi dupa accident, gigantul Boeing, probabil ingrijorat de un potential parteneriat cu rivalul Lockheed Martin, a dat in judecata compania Energia cerand 355 de milioane de dolari ca despagubire pentru tranzactia din 2009. Se anunta un proces complicat si de lunga durata, insa este o presiune suplimentara pe rusii de la Energia.
In mai putin de 10 zile, mai exact pe 14 februarie, este asteptata sedinta consiliului de administratie al Energia care ar trebui sa clarifice cel putin o parte din aspecte. Avand in vedere planurile Rusiei in domeniul aerospatial in urmatorii ani, este greu de crezut totusi ca se va renunta la operarea platformei Odyssey, chiar daca pe moment situatia nu este foarte buna. Cel mai probabil ne putem astepta la o sustinere si investitie guvernamentala, insa, cum la acest nivel interesele comune converg si primeaza in cele din urma, nu este exclus nici un parteneriat strategic cu unul din marile concerne americane (fie Lockheed Martin, fie chiar Boeing), pentru a putea atrage contracte si de pe piata SUA.
Credit Sea Launch