Saptamana trecuta compania SeaLaunch a revenit cu succes pe scena lansarilor de sateliti dupa problemele financiare recente, dovedind ca planul de salvare a companiei a fost unul reusit.

In lansarea efectuata sambata 24 septembrie 2011, la ora 20:18 GMT, platforma transportata pe orbita s-a numit Atlantic Bird 7 si apartine operatorului Eutelsat.
Zborul a durat 67 de minute satelitul fiind lasat intr-o orbita de transfer geostationara. Prima achizitie a semnalului s-a facut de catre statia Hartebeesthoek din Africa de Sud dupa care a urmat primul contact de comanda prin intermediul teleportului din Rambouillet.

In scurt timp satelitul va fi transferat pe o orbita GEO, dupa care va urma o perioada de testare a echipamentelor apoi, la mijlocul lui octombrie, cateva manevre il vor aduce la pozitia finala (slotul orbital de unde va functiona).
Construit de EADS Astrium pe o platforma Eurostar E3000 in baza unui contract semnat in mai 2009 (in paranteza trebuie spus ca a fost al 20-lea satelit construit de EADS Astrium pentru Eutelsat), satelitul de 4.6 tone va fi plasat la slotul orbital 7 grade vest de unde va deservi pentru 15 ani Orientul Mijlociu si Africa de Nord.
Slotul 7 grade est este operat de Eutelsat in parteneriat cu operatorul Nilesat care detine satelitii Nilesat 101, 102 si 201.
El va inlocui acolo satelitul Atlantic Bird 4A care opera din martie 2009 la aceasta locatie, acesta din urma urmand sa fie mutat la slotul orbital 13 grade est.
Atlantic Bird 7 vine cu o capacitate sporita (doua beamuri unul de 44 de transpondere operate in banda Ku si respectiv 12 transpondere operate in banda Ku) astfel ca va spori capacitatea curenta a slotului care cuprinde transmisia a aproximativ 450 de canale TV (370 din ele deservite de Atlantic Bird 4A).


Cine este insa Sea Launch ?
Spuneam intr-un articol din 2010 ca ca un tribunal federal din Statele Unite a aprobat planul de iesire din faliment al companiei, un plan al carui punct central era schimbarea proprietarului.

SeaLaunch a intrat sub protectia legii falimentului in iunie 2009. Cu un actionariat multinational compus din Boeing Commercial Space din SUA (40%), Energia of Korolev din Rusia (25%), Aker Solutions din Norvegia (20%) si SDO Yuzhnoye / PO Yuzhmash din Ucraina (15%) SeaLaunch a pornit ca o alternativa “low cost” pentru lansarile comerciale. Primul satelit –o misiune demonstrativa- a fost lansat in 1999, iar de atunci in cele 30 de zboruri efectuate nu s-au inregistrat decat 3 esecuri (in martie 2000, iunie 2004 si ianuarie 2007).

Inca de la inceput, compania a suferit de pe urma faptului ca operand de pe un teritoriu neutru (ape internationale), nu a reusit sa se califice pentru lansarea satelitilor guvernamentali americani, depinzand in proportie de 100% de contractele in domeniul satelitilor comerciali.

Cum aceste lansari comerciale sufera de o anumita ciclicitate, si cum compania a luat in prealabil credite pentru sustinerea unor preturi de dumping pe kilogramul de incarcatura lansata-urmarea acestui management defectuos nu a intarziat sa apara.

Noul management a venit cu un plan de actiune care ar trebui sa faca compania profitabila chiar si cu numai 2 lansari anuale. Daca presati de colaborarea dificila (in anul 1998 compania Boeing s-a aflat sub investigatia Departamentului de Stat American pentru export de tehnologii interzise si in final a platit o amenda de 10 milioane de dolari) si speriati de rezultatele financiare proaste ale anilor trecuti, restul actionarilor si-au pierdut increderea, rusii de la Energia si-au aratat in 2010 disponibilitatea sa investeasca suplimentar si sa cumpere si celelalte parti.
Potrivit acestui nou plan de afaceri ei ar trebui sa devina actionari majoritari cu 95% din firma-tradus in termeni fiscali- inseamna o investitie de 140 de milioane de dolari pentru cumpararea actiunilor plus un depozit suplimentar de 15 milioane de dolari ca garantie pentru creditorii strategici (datoriile majore ale companiei au fost se pare absolvite in urma procedurii de faliment).
Aditional Energia ar trebui sa investeasca inca 200 de milioane pentru a asigura un buget de achizitii ale componentelor necesare viitoarelor zboruri.
Acesti bani ar trebui sa fie suficienti pentru a acoperi pierderile actuale ale companiei (estimate la 2 milioane de dolari pe luna) si pentru a da un start necesar revenirii pe linia de plutire.

Pentru ca fost vorba de o companie infiintata pe teritoriul Statelor Unite, pentru a deveni oficiala tranzactia a trebuit sa obtina si aprobarea “Committee on Foreign Investment in the United States” sau CFIUS- care a investigat implicatiile asupra securitatii nationale.

Tranzactia s-a efectuat dupa ce in octombrie 2010 toate aceste formalitati administrative au fost indeplinite astfel ca vechea companie Sea Launch LLC se numeste astazi Sea Launch AG si are sediul central in Elvetia. Si asa cum spuneam aceasta tranzactie si reorganizare pare una de bun augur pentru ca, avand in spate experienta si puterea financiara a companiei ruse, firma a revenit cu succes pe scena lansarilor de sateliti.

Sa aruncam o privire insa si la modul de operare al lui Sea Launch.
Solutia tehnica adoptata-lansarea de pe o platforma maritima- din zona Ecuatorului aduce o serie de avantaje tehnice: viteza de rotatie locala este maxima in zona ecuatoriala actionand ca un surplus a celei a lansatorului, absenta unor restrictii cu privire la traficul aerian sau din considerente de securitate (zone populate etc) si nu in ultimul rand posibilitatea atingerii oricarei inclinatii orbitale fara alte manevre complicate cu un plus pentru orbitele geostationare (cu zero inclinatie orbitala).

Ideea nu este noua, lansarile satelitilor de pe platforme mobile efectuandu-se de mult timp fie ca este vorba de proiecte civile (spre exemplu Universitatea din Roma a folosit platforma San Marco pozitionata in apropierea coastei Keniei inca din anul 1964 pentru a lansa misiunile sale) sau de unele militare (lansari de la bordul submarinelor).

In cazul SeaLaunch platforma lor, numita Odyssey, este pozitionata la 154 grade vest la Ecuator. Aditional exista si o nava de comanda Sea Launch Commander, ambele fiind contributia firmei norvegiene Aker Solutions la concernul SeaLaunch.

In istoria lansarilor numai 3 au avut probleme-in martie 2000 cand la bord s-a aflat primul satelit din seria “Intermediate Circular Orbit”, in ianuarie 2007 cand racheta a explodat la lansare impreuna cu satelitul NSS8 apartinand diviziei New Skies si in iunie 2004 cand ultima treapta a rachetei, datorita functionarii defectuase a inscris satelitul Telstar18 intr-o orbita mai joasa decat cea planificata initial, dar care a fost corectata ulterior prin manevre executate cu motoarele de la bordul satelitului.

Racheta lansatoare Zenit 3SL este construita ca o colaborare intre restul partenerilor concernului: primele doua trepte sunt furnizate de compania ucraineana (un motor RD171 in treapta intai, motoare RD120 si RD8 pentru treapta a doua), treapta a treia Block DM-SL (avand un motor RD58M) este fabricata de compania ruseasca, iar Boeing se ocupa de capsula protectoare si in general de echipamentul de integrare a incarcaturii la bordul rachetei.
Este o racheta de 59.59 m lungime si 4.15 m diametru maxim, alimentata cu un mix de kerosene si oxigen lichid, capabila sa transporte o masa de pana la 6 tone intr-o orbita GTO (orbita de transfer geostationara).

Scenariul unui zbor SeaLaunch incepe prin transferul si mai apoi depozitarea satelitului si a rachetei la asa numitul “Payload Processing Facility” din Long Beach, California. Urmeaza incarcarea lor la bordul navei Sea Launch Commander- acolo unde au loc integrarea si testele finale inaintea zborului. Dupa ce satelitul este asezat in capsula protectoare, intregul ansamblu este atasat rachetei si in cele din urma aceasta este transferata-pregatita din punct de vedere tehnic de lansare- catre platforma. Ambele nave (atat platforma de lansare cat si nava de comanda) incep lunga lor calatorie de 4800 km pana la pozitia de lansare ecuatoriala, un drum care dureaza 8 zile pentru nava principala si 11 zile pentru platforma.
Ajunse la destinatie, incep ultimele pregatiri inaintea zborului: fixarea platformei, deschiderea hangarului de depozitare, ridicarea rachetei in pozitie verticala, alimentarea acesteia cu combustibil, retragerea turnului de sustinere si in final, daca toti parametrii sunt nominali, lansarea. De mentionat ca lansarile SeaLaunch sunt foarte sigure-personalul tehnic parasind in prealabil platforma, astfel ca intreaga comanda se desfasoara de la distanta de pe nava principala. In plus, asa cum aminteam mai devreme, platforma este in mijlocul oceanului astfel ca, in cazul unei defectiuni a lansatorului riscul este minim.

Cum arata viitorul lui Sea Launch?
Asteptarile de viitor sunt mari, cu patru lansari in 2012 si cinci in 2013- patru din ele fiind contracte sigure (un satelit AsiaSat, un satelit Intelsat si 2 sateliti Eutelsat) , iar restul exprimate doar ca intentii (dintre acestea cel mai mare potential contract este cel cu EchoStar pentru care ar trebui lansati 3 sateliti). Trebuie amintit aici ca ultima lansare SeaLaunch a fost in aprilie 2009 avand la bord satelitul Sicral 1B o platforma de telecomunicatii militare construita de Thales Alenia Space.

SeaLaunch are si o sora mai mica, compania LandLaunch cu sediul in California, care a reusit de la infiintarea in 2008, 4 lansari Zenit 3SLB (o versiune modificata a lansatorului maritime) de la cosmodromul din Baikonur (prima in aprilie 2008 cu satelitul Amos 3, iar ultima in noiembrie 2009 cu satelitul Intelsat 15).

credit SeaLaunch