Joi 30 august 2012, NASA a lansat cea mai noua misiune stiintifica a sa –RBSP sau pe scurt “Radiation Belt Storm Probes”.
Hangarul 41 al bazei aeriene Cape Canaveral a fost gazda acestui eveniment important pentru lumea stiintifica, dupa alte 2 incercari de lansare esuate. La ora 08:05 UTC o racheta de tip Atlas 5-401 operata de ULA (United Launch Alliance), a parasit teritoriul american in ceea ce a fost a patra lansare de acest fel a anului 2012. Precedenta lansare a unei rachete Atlas 5 fusese cea a satelitului american NROL 38 pe 20 iunie 2012.

Atlas 5 a fost impreuna cu Delta 4 parte a programului EELV-‘Evolved Expendable Launch Vehicles’.
EELV-‘Evolved Expendable Launch Vehicles’ a fost un program initiat de US Army care avea nevoie la momentul acela de o crestere substantiala a capacitatii de lansare. La finalul programului s-a reusit dezvoltarea a doua rachete : Atlas 5 si Delta 4, ambele considerate astazi unele din cele mai fiabile rachete de pe piata.
Primul satelit lansat de Atlas 5 a fost HotBird 6 pe 21 august 2002, iar de atunci racheta a inregistrat un numar de 32 zboruri reusite. A existat un singur incident de zbor- in luna iunie a anului 2007, atunci cand motorul treptei a doua a rachetei s-a oprit cu 4 secunde mai devreme, dar satelitii aflati la bord au reusit sa atinga totusi orbita finala folosind sistemul propriu de propulsie.

Rachetele de tip Atlas 5 au doua locuri de lansare : fie baza Vandenberg (hangarul 3C), fie Cape Canaveral (hangarul 41)- locatie de care aminteam la inceputul acestui articol.
Atlas 5 a carei lungime ajunge la 58.3 m si diametrul la 3.81 m vine in doua variante constructive -heavy si light. In total pana acum inginerii americani au folosit 8 configuratii diferite : 401,411.421,431,501,521,531 (configuratiile uzuale) si in sfarsit 551 versiunea cea mai puternica ce a fost utilizata de Statele Unite pentru lansarea unor misiuni interplanetare (de exemplu New Horizons in 2006 sau Juno in 2011).

In lansarea de joi s-a folosit o racheta Atlas 5 in versiunea 401 adica o racheta cu doua trepte-un motor RD180 de provenienta ruseasca alimentand asa numitul CCB (Common core Booster) in prima treapta si un motor RL10A4-2 in treapta a doua – capabile sa propulseze o masa de pana la 9050 kg intr-o orbita LEO, 6670 kg intr-o orbita “sun synchronous” sau 4950 kg intr-o orbita de transfer geostationara.

Motorul RD-180 din treapta intai a fost proiectat si construit initial in Rusia de NPO Energomash dar ulterior transferat catre RD AMROSS LLC, un ‘joint venture’ infiintat impreuna cu compania americana Pratt & Whitney pentru a putea vinde produsul pe teritoriul Statelor Unite.

Treapta a doua mai cunoscuta pe plan international sub numele de Centaur, a fost construita de aceeasi companie americana Pratt & Whitney, si este restartabila putand astfel sa deserveasca o gama larga de scenarii de zbor. Cititorii nostri isi amintesc probabil spectaculosul scenariu al misiunii LCROSS, atunci cand NASA a prabusit intentionat intr-unul din craterele lunare un motor Centaur pentru a putea studia nivelul depozitelor de gheata de acolo.

In varful rachetei regasim capsula protectoare a satelitului PLF sau ‘payload fairing’, in cazul de fata una cu un diametru de 4m.
Atlas 5 are de ales, in functie de masa si volumul incarcaturii, intre 2 tipuri de capsule protectoare pentru sateliti.
Prima gama , folosita de obicei la configuratia de zbor 501, este furnizata de compania elvetiana RUAG. Ea are diametrul de 5.4 m si trei versiuni constructive : una mica –in lungime de 20.7 m, o versiune medie- in lungime de 23.4 m si in sfarsit o versiune mare de 26.5 m, oferind astfel lansatorului suficienta flexibilitate pentru acomodarea unei  largi game de sateliti.
A doua gama cu diametrul constructiv de 4 m ofera la fel ca si precedenta, trei versiuni de zbor : LPF (Large Payload Fairing)- in lungime de 12.2 m, EPF (Extended Payload Fairing)- in lungime de 13.1 m si in sfarsit XEPF (Extra Extended Payload Fairing)- in lungime de 14 m.

Zborul de joi a fost unul clasic pentru racheta Atlas 5, daca putem spune asa. Au avut loc doua activari ale modulului Centaur, care au lasat dupa aproximativ 79 de minute (RBSP A) si respectiv 91 de minute (RBSP B), cele doua platforme in traiectoriile dorite de inginerii americani.

Misiunea RBSP este una asteptata de foarte mult timp. In anul 1958, odata cu lansarea satelitului Explorer 1 cercetatorul american James Alfred Van Allen descoperea celebra centura de radiatii ce avea sa ii poarte numele. Din pacate Van Allen a murit in august 2006 si nu a reusit sa vada aceasta misiune a NASA devenind operationala, insa a apucat sa vada inceputurile proiectarii ei – primele concepte fiind schitate in anii 90. Mai tarziu, conceptul a prins o forma fizica odata cu includerea lui in programul “Living with a Star Program” al agentiei spatiale americane.
Vorbim de investigatii amanuntite asupra centurii de radiatii, investigatii realizate din spatiu cu ajutorul a doi sateliti identici, dupa un concept de succes utilizat de NASA in trecut la studierea campului gravitational al Pamantului (misiunea Grace - “Gravity Recovery and Climate Experiment”) si mai apoi al celui lunar (misiunea Grail - “Gravity Recovery and Interior Laboratory”).

Grail trimite primele poze si date stiintifice lunare
http://www.spacealliance.ro/articles/view.aspx?id=20120310142235

Plasarea a doua corpuri de proba intr-un mediu specific permite realizarea a doua seturi de date paralele si compararea lor ofera indicii pretioase oamenilor de stiinta cu privire la variatiile temporale ale proprietatilor mediului respectiv.
Cei doi sateliti RBSP, denumiti deocamdata A si B, sunt aproapre identici, au forma unei prisme octogonale, comparabila cu un cilindru cu diametrul de 1.8 m si o inaltime de 1.3 m, 4 panouri solare expandabile si au costat NASA in total 686 milioane de dolari.
Satelitul A cantareste 648 de kg si va zbura intr-o orbita 500 km x 30050 km x 10 grade inclinatie, iar satelitul B care cantareste 667 kg va zbura intr-o orbita similara 675 km x 31250 km x 10 grade inclinatie.

Dupa lansare va incepe ‘commisioning phase’ care va dura 60 de zile, perioada in care satelitii vor fi testati in spatiu si pregatiti pentru faza finala de investigatie stiintifica, care, daca toate lucrurile vor decurge cum trebuie, va acoperi urmatorii 2 ani.

Credit NASA