Prima lansare a anului 2019 a avut loc din China, mai precis de la baza spatiala Xichang din sud-vestul tarii. Joi 10 ianuarie, o racheta CZ 3B a plasat cu succes intr-o traiectorie GTO 207 km x 35794 km x 27.1 grade, satelitul de comunicatie  Zhongxing 2D, ce va fi cunoscut in Occident sub denumirea Chinasat 2D.

Construit de CAST (China Academy of Space Technology), el face parte din familia Zhongxing/Chinasat, sateliti implementati pe platforma DFH-4 si folositi in mare parte pentru comunicatii militare in banda Ku. Alti doi sateliti din aceeasi familie fusesera lansati in 2012 (2A) si respectiv 2015 (2C).

China reusise prima lansare a anului si in 2017, in 2018 insa cei de la SpaceX au luat prim planul cu controversatul zbor al satelitului Zuma.

Asa cum aminteam si in alte articole din trecut, China este foarte atenta la imaginea sa, iar bifarea primului zbor al anului este o chestiune simbolica, ce tine de strategia de comunicare adoptata de Beijing. Cum de altfel este si aselenizarea lui Chang’e 4, produsa in primele zile dupa anul nou cand s-a reusit captarea atentiei intregului mapamond. Despre acest lucru insa intr-o alta dezbatere viitoare.

Pana atunci trebuie sa spunem ca venim dupa un 2018 in care China a reusit sa treaca, pentru prima data in istorie in fruntea statisticii ce contorizeaza numarul de lansari in decursul a 12 luni.
39 de zboruri au bifat chinezii anul trecut (adica 34% din totalul international) si din care doar unul a fost cu probleme. Este un record pentru tara, anticipat de evolutia ultimilor ani, dar in acelasi timp un salt important in comparatie cu ei (o dublare).

In acest fel au fost depasite tarile care au dominat sectorul spatial inca de la inceputurile sale: SUA care a realizat in 2018 ‘doar’ 31 de zboruri (27% din total), asta in ciuda aprotului semnificativ al lui SpaceX, si Rusia cu 20 de zboruri (18% din total).

De subliniat insa ca aceasta statistica nu este foarte relevanta pentru aprecierea evolutiei unui program spatial, contrar a ceea ce se crede, chinezii mai avand serios de recuperat pentru a prinde din urma natiunile mari din acest sector.
Insa Beijingul este determinat sa treaca la statutul de super-putere si a trecut pe planul doi costurile, considerand prioritare aplicatiile spatiale (vezi aici doar recenta accelerare a sistemului Beidou, aproape finalizat astazi).
 
2018 este primul an dupa incheierea razboiului rece cand se trece din nou pragul de 100 de lansari la nivel planetar (114 am avut in total din care 111 reusite), insa este departe de recordul din anul 1983 (127 de lansari reusite din 129 de incercari) sau de numarul absolut de la inceputul erei spatiale (139 de zboruri in 1967, din care 120 reusite).
 

La vremea respectiva, concurenta intre cele doua blocuri militare dar si gradul redus de fiabilitate impunea o astfel de cadenta ridicata, insa pe masura maturizarii sistemelor si a diversificarii programelor, ambele super-puteri si-au scazut numarul de lansari si implicit costurile (SUA in plin program Apollo, imediat dupa 1965, URSS 20 de ani mai tarziu), crescand insa permanent numarul de sateliti plasati in spatiu. O eficientizare mai mult decat necesara si atunci, si acum, avand in vedere bugetele implicate.
 
2019 se asteapta sa fie un an de cotitura, cu 173 de zboruri planificate. O batalie mai mult comerciala decat militara si un deschizator de drumuri pentru viitorul omenirii in spatiu.
SUA ramane lider autoritar, atat din perspectiva cheltuielilor, cat si prin prisma diversitatii programelor, numarului de companii private implicate, umarului de ingineri etc. Asa cum era de asteptat de altfel pentru cea mai matura piata din acest sector.

De urmarit si in acest an evolutia celor de la SpaceX (22 de lansari anuntate, intrarea in serviciu a capsulei pentru zboruri cu echipaj uman, prima lansare utila a lui Falcon Heavy, o noua faza de dezvoltare pentru megaconstelatia Starlink), dar si noii veniti de la Rocket Lab, care ataca segmentul (pana acum neacoperit de companiile mai mari, dar la fel de interesant economic pe viitor) a satelitiilor mici.

Credit planet4589/Wikipedia/Euroconsult/Forbes/The Economist