Joi 31 ianuarie 2013, o racheta Atlas 5, operata de concernul ULA, a realizat o noua lansare pentru sistemul american TDRSS sau Tracking and Data Relay Satellite System (mai cunoscut si ca The Space Network). Plecata de la complexul 41 al bazei spatiale din Cape Canaveral la ora 01:48 GMT, Atlas 5 a plasat satelitul TDRS-K intr-o orbita GTO (orbita de transfer geostationar) dupa un zbor de o ora si 46 de minute.

Prima lansare Atlas 5 a avut loc pe 21 august 2002 atunci cand pasager a fost satelitul de telecomunicatii HotBird 6.
Atlas 5 alaturi de Delta 4 au fost dezvoltate in cadrul programului EELV-Evolved Expendable Launch Vehicles pentru a pune la dispozitia US Army capacitatea de lansare de care avea nevoie.
Rachetele de tip Atlas 5 au doua variante constructive (heavy si light) si ajung la lungimi de pana la 58.3 m si diametre de 3.8 m, fiind lansate fie de la Cape Canaveral (hangarul 41), fie de la baza Vandenberg (hangarul 3C).
In total pana acum au fost folosite opt configuratii diferite : 401,411.421,431,501,521,531 si 551- versiunea cea mai puternica ce a lansat misiunile interplanetare New Horizons in 2006 si Juno in 2011.
In functie de tipul rachetei, de masa si volumul incarcaturii, se pot monta doua tipuri de capsule protectoare pentru satelit. Ele sunt diferentiate de diametrul capsulei (5.4 m si respectiv 4 m) si sunt fiecare disponibile la trei lungimi diferite (trei variante constructive).
Versiunea 401 a lui Atlas 5 este o racheta cu doua trepte-un motor RD180 de provenienta ruseasca in conjunctie cu CCB (Common core Booster) in prima treapta si un motor RL10A4-2 in treapta a doua – capabile sa propulseze o masa de pana la 9050 kg intr-o orbita LEO, 6670 kg intr-o orbita “sun synchronous” sau 4950 kg intr-o orbita de transfer geostationara.
Motorul RD-180 din treapta intai a fost proiectat si construit initial in Rusia de NPO Energomash. Ulterior a fost insa transferat catre RD AMROSS LLC, un ‘joint venture’ infiintat impreuna cu compania americana Pratt & Whitney pentru a putea vinde produsul pe teritoriul Statelor Unite.
Un sistem auxiliar compus din 3 ‘boostere’ SRB (solid rocket boosters) cu combustibil solid (HTPB sau ‘Hydroxyl-terminated polybutadiene’) ajuta la desprinderea rachetei de la sol.
Treapta a doua mai cunoscuta pe plan international sub numele de Centaur, a fost construita de aceeasi companie americana Pratt & Whitney, si are calitatea de a fi restartabila, fiind capabila sa deserveasca o gama larga de scenarii de zbor.

Tracking and Data Relay Satellite System avea pana acum 10 sateliti lansati. Acest al 11-lea satelit pus pe orbita face parte din generatia a treia a sistemului, un contract adjudecat de compania Boeing, si care mai cuprinde inca doi sateliti: TDRS L (programat la lansare in 2014) si TDRS M (programat la lansare in 2015). Intregul cost al generatiei a treia a TDRSS (incluzand satelitii, 3 rachete Atlas 5 si echipamentele de la sol) este estimat la circa 1.1 miliarde de dolari.
Spre deosebire de generatia anterioara (care se baza pe standardul Boeing 702), TDRS K foloseste platforma Boeing BSS 601 HP, care a zburat prima data in 1997 pe satelitul de telecomunicatie al celor de la PanAmSat Corporation, PAS 5. Vorbim despre un satelit modern de 3.4 tone si o anvergura a aripilor de 21 m, echipat cu doua panouri solare flexibile cu celule solare in tehnologie GaAs ce pot genera 3.2 kW, cu baterii in tehnologie Ni-H si cu un sistem de propulsie R-4D-11-300 ce ii asigura o autonomie de minim 15 ani (avand in vedere experienta anterioara pozitiva cu satelitii TDRS se spera totusi ca el va opera pentru urmatorii 20-25 de ani). Satelitul va fi pozitionat intr-o orbita geostationara deasupra insulelor Hawaii la 171 grade vest si va opera in banda S, Ku si Ka.


Sistemul TDRS are nevoie de minim 3 sateliti pentru a asigura acoperirea globala. Doua statii de sol il deservesc in mod normal: White Sands/ New Mexico si Guam, insa aditional se pot folosi Antigua, Diego Garcia sau reteaua USN (Universal Space Network).
Trebuie spus ca din cei 10 sateliti lansati in generatiile 1 si 2 ale sistemului TDRS, 7 sunt inca functionali (3 din a doua generatie si 4 din prima-o parte din ei au desigur probleme tehnice datorita timpului indelungat petrecut pe orbita si necesita o operare speciala).

Primul satelit, TDRS-A a fost lansat pe 4 aprilie 1983, la bordul navetei spatiale Challenger. Trei ani mai tarziu, pe 28 ianuarie 1986, aceeasi naveta spatiala se dezintegra deasupra Kennedy Space Center, in container fiind incarcat TDRS-B.
Naveta spatiala a revenit la zbor pe 29 septembrie 1988, atunci cand Discovery a plasat pe orbita TDRS C. Au urmat inca patru zboruri: TDRS D pe 13 martie 1989 (deasemenea Discovery), TDRS E pe 2 august 1991 (Atlantis), TDRS F pe 13 ianuarie 1993 (Endeavour) si TDRS G pe 13 iulie 1995 (Discovery). Acesta din urma trebuia sa inlocuiasca platforma B pierduta in 1986 si a fost ultimul satelit al primei generatii TDRS.

Generatia a doua a debutat pe 30 iunie 2000 cu o lansare Atlas 2A si TDRS H. Aceeasi racheta Atlas 2A a realizat si zborurile din 8 martie 2002 (cu TDRS I) si 4 decembrie 2002 (TDRS J).

Satelitii TDRS, functionand ca niste relee de telecomunicatie, au foarte multe aplicatii: spre exemplu preiau date de la satelitii aflati pe orbita Pamantului ori de cate ori nu exista vizibilitate directa cu statiile de sol (telescopul spatial Hubble fiind unul dintre ei), de la rachete in timpul lansarilor sau faciliteaza comunicatia cu statia spatiala internationala.

Credit NASA