Dupa cum v-am obisnuit in trecut, atunci cand SpaceAlliance a mai relatat despre lansari rusesti de acest gen, este timpul sa anuntam transferarea in reteaua operativa a ministerului apararii de la Moscova, a unui nou satelit de spionaj din clasa Kobal M.
Lansarea a avut loc pe 17 mai de la baza spatiala din Plesetsk la bordul veteranei rachete Soyuz U, aflata la ultimul sau zbor din aceasta locatie.

Cosmos 2480, noul satelit, este construit ca si ceilalti sateliti Kobalt M pe o platforma Yantar 4KM2 si este de fapt un satelit de spionaj dotat cu o puternica aparatura optica de observatie. El functioneaza ca un telescop de mare rezolutie si este folosit de armata rusa pentru culegerea de informatii strategice cu privire la activitatile spatiale ale altor tari concurente si in paralel ca avanpost pentru alertarea sistemului de aparare national impotriva lansarii unor potentiale focoase active din alta parti ale globului.
Seria Yantar sau Kobalt este foarte veche datand din anii defunctei URSS (1970) cu foarte multe clase derivate din aceasta platforma. Yantar 4K2M din care face parte si actualul Cosmos 2480 zboara din 24 septembrie 2004 (Cosmos 2410) si este astfel la cel de al optulea satelit plasat cu success (precedente lansari s-au mai efectuat in mai 2006-Cosmos 2420, iunie 2007-Cosmos 2427, noiembrie 2008-Cosmos 2445, aprilie 2009-Cosmos 2450, aprilie 2010- Cosmos 2462 si iunie 2011- Cosmos 2472).

Satelitii, cu masa de 6.6 tone si diametrul de 2.7 m, sunt destinati realizarii unor poze foarte detaliate asupra unor tinte de la sol, iar pentru o stabilizare perfecta pe trei axe si implicit pentru o buna pozitionare catre obiectivele de la suprafata Pamantului se foloseste un sistem de motoare de control.
Platforma este construita in jurul unui sistem optic mentinut la temperatura constanta in apropierea valorii 0 Kelvin pentru a inlatura perturbatiile termice si capabil sa realizeze poze la un unghi larg fata de traiectorie (+/-60 grade) si cu o rezolutie foarte ridicata.
Satelitul este in mare masura recuperabil- platforma principala foloseste tehnologia de reintrare in atmosfera a capsulelor spatiale rusesti.
Faza finala a unei astfel de misiuni inseamna recuperarea platformei principale care contine optica satelitului si filmul realizat in timpul observatiilor. Capsula principala este astfel fortata sa reintre in atmosfera (in prima parte comportandu-se asemenea meteoritilor, putand fi observata vizual) si pe partea finala a zborului incetinita cu ajutorul unor parasute.

De obicei satelitii din clasa Kobalt zboara in orbite cu apogeul la 327 km, perigeul la 169 km si inclinatia de 67.2 grade, dar predecesorul Cosmos 2472 ce a fost lansat pe 27 iunie 2011 a facut exceptie de la aceasta traiectorie si a fost plasat intr-o orbita oarecum atipica, cu inclinatia de 81.4 grade.
Traditional satelitii din clasa Kobalt erau lansati periodic de armata rusa pe acelasi tip de orbita pentru culegerea de informatii. In mare parte orbita era dictata de constrangerile de masa, fiind vorba despre sateliti masivi, si speculam in articolul din iunie anul trecut dedicat lansarii lui Cosmos 2472 ca scenariul sau de zbor poate indica si modificari majore la nivelul arhitecturii satelitului- poate chiar renuntarea la sistemul clasic de culegere a datelor (film+capsula) si implementarea unuia digital, mai aproape de tehnologia de azi.
Schimbarea ar fi fost de asteptat pentru ca in mod normal Rusia ar fi trebuit sa retraga din activitate satelitii Kobalt-M inca din iulie 2009, dar din lipsa unor programe noi a trebuit sa faca compromisul folosirii, cel putin pentru o vreme a acestor platforme.
Desi pare si chiar este o tehnologie veche, Yantar 4K2M i-a asigurat Rusiei, in conditiile unui buget modest posibilitatea de a-si mentine active programele importante.

Cateva cuvinte despre lansatorul Soyuz U, o legenda in lumea aerospatiala si care spuneam la inceputul articolului, s-a aflat in ultimul sau zbor din Plesetsk.
Prima racheta Soyuz a zburat in octombrie 1966 si era destinata transportului capsulelor cu acelasi nume, indiferent ca era vorba de incarcaturi cargo sau cu echipaj uman. Dincolo de versiunea originala au mai existat si alte variante dezvoltate din ea: Soyuz L (ce a executat misiuni intre 1970 si 1971), Soyuz M (folosita intre 1971 si 1976), Soyuz U, Soyuz U2 (intre 1982 si 1995) si cea mai noua versiune Soyuz 2.
Revenind la Soyuz U trebuie sa spunem ca a fost cea mai prolifica racheta din istorie cu aproximativ 750 de zboruri la activ de la prima lansare (mai 1973). Pe cat de simpla pe atat de functionala, Soyuz U este un lansator in 2 trepte cu un motor RD-118 in prima treapta si un motor RD-0110 in treapta a doua, la care se adauga sistemul de ‘boostere’ RD-117 (4 motoare grupate impreuna pentru a ajuta desprinderea de la sol).
Optional se poate monta un modul auxiliar de propulsie pentru treapta a treia, doua astfel de configuratii fiind disponibile : fie un modul de tip Ikar fie de tip Fregat.
Racheta are un diametru de 3m, o lungime de 51 de m si o greutate de 310 tone. In functie de locul de unde se lanseaza (Plesetsk sau Baikonur) si de inclinatia orbitala dorita capacitatea variaza intre 6.2 tone si 6.9 tone pentru orbitele LEO.