Misiunea IceSat a ajuns oficial la final dupa anuntul agentiei americane NASA de miercuri 24 februarie.
Misiunea IceSat a ajuns oficial la final dupa anuntul agentiei americane NASA de miercuri 24 februarie.
Cu Europa pregatind propria sa misiune de monitorizare a distributiei calotelor glaciale la nivel global, NASA va continua trendul observatiilor in acest domeniu, grupate sub numele generic de EOS (“Earth Observation System”) planuind sa construiasca o a doua platforma IceSat 2 ce urmeaza sa fie lansata undeva in 2015. In acest program de observatie au fost incluse in decursul timpului EOS A si B (ulterior abandonati), Terra, Aqua, Aura, Jason 1 si 2, ACRIMSat, QuikScat,SORCE.
Intre timp o campanie extinsa de observatii din avion numita “Operation Ice Bridge” va asigura continuitatea datelor stiintifice pana la lansarea noului satelit.
IceSat sau “Ice Cloud and Land Elevation Satellite” a fost lansat de la baza Vandenberg din California pe 13 ianuarie 2003 la bordul unei rachete Delta 2 tip 7320-10C impreuna cu un al doilea satelit numit CHIPSat o misiune de tip “university class explorer” sponsorizata de NASA. Tintind o campanie de observatii de 3 ani cu o posibila extensie pana la 5 ani, satelitul a reusit in final sa supravietuiasca pe orbita 7 ani.
Cu o perioada orbitala de aproximativ 100 de minute, satelitul de 970 kg se afla intr-o orbita eliptica cu apogeul la 594 km, perigeul la 586 km si inclinatie de 94 grade.
La aceste caracteristici orbitale perioada de repetabilitate este de 183 de zile asigurand o vizibilitate optima asupra latitudinii 86 grade si implicit asupra fluxului de gheata topit din zona Antarctica.
Platforma de baza este BCP 2000 (Ball Aerospace Commercial Platform). Satelitul este stabilizat triaxial (are o precizie de aliniere de +/- 10 arcsec) cu un sistem pe baza de hidrazina care realizeaza corectiile necesare pastrarii orientarii satelitului pe orbita. In completarea sistemului activ de control exista si 4 “reaction wheels”.
La bord sunt 2 instalate camere stelare, 2 receptoare BlackJack GPS, 15 senzori solari, un giroscop, 3 magnetometre, 3 “magnetotorquers” si un dispozitiv “retro laser reflector” rezultand o precizie de determinare a pozitiei de zbor de pana la 2 arcsec.
Are instalata o memorie de 54 Gb asigurand o capacitate de stocare de pana la 24 de ore pentru datele stiintifice colectate.
Satelitul are o greutate de 970 kg si dimensiunile 2 x 2 x 3.1 m.
Puterea electrica maxima generata la bord este de 640 W (instrumentul principal consuma pana la 330W) realizata cu ajutorul a doua panouri solare articulate in jurul unei singure axe si fiecare format din 3 elemente.
Comunicatia cu statia de sol se face in banda S pentru uplinkul comenzilor si downlinkul telemetriei in modul de operare “low rate” si in banda X pentru downlinkul telemetriei in modul de operare “high rate”. La o rata de descarcare de 40Mbps si la o durata medie a unui contact cu statia de sol de 5-10 minute, satelitul reuseste sa descarce echivalentul a 4 ore de date stiintifice colectate.
Instrumentul principal aflat la bord se numeste GLAS (Geoscience Laser Altimeter System) si este un laser Nd:YAG (neodymium-yttrium-garnet) de 300 kg inspirat dupa solutia dezvoltata de McDonnell Douglas in cazul Mars Observer Laser Altimeter (MOLA) pentru masurarea nivelului de gheata de pe Marte. Acesta emite doua tipuri de pulsuri: in infrarosu (120mJ si lungimea de unda 532 nm) pentru masurarea inaltimii si topografiei calotelor de gheata si pulsuri verzi (60 mJ si 1064 nm) pentru masuratori ale fotonilor ce traverseaza atmosfera Pamantului, pe baza acestora putandu-se realiza statistici cu privire la nivelul aerosolilor sau a plafonului de nori. Datele sunt produse la o rata de 450 bps. Telescopul care acompaniaza instrumentul are o lungime de 175 cm si un diametru de 100 cm, este intotdeauna orientat spre Pamant atunci cand este activ si are un camp vizual de 375 mrad.
Operatiunile de sol s-au desfasurat folosind statiile de sol EPGS (Earth Observing System Polar Ground Stations) Poker Flat Alaska, Datalynx Alaska, Mc Murdo Antarctica, Svalbard-Kongsberg Norvegia, Wallops Flight Facility si centrul de comanda la laboratorul LASP (Laboratory for Atmospheric and Space Physics) al universitatii din Colorado, avand numeroase alte centre implicate in analiza datelor stiintifice.
In cele 15 campanii de observare, GLAS a emis mai mult de 1.9 miliarde de pulsuri dar pe 11 octombrie anul trecut laserul instalat la bord a incetat sa mai functioneze. De atunci NASA a incercat de mai multe ori repornirea instrumentului, fara folos insa astfel ca in final s-a decis abandonul misiunii.
Conform unor regulamente pe care agentia americana le-a adoptat cu privire la de-orbitarea misiunilor sale (“NASA policy for limiting orbit debris generation”), acestea ar trebui sa reintre si sa arda in atmosfera terestra intr-o perioada de pana la 25 de ani. In cazul IceSat va fi vorba de o reintrare necontrolata in atmosfera in circa 15 ani (insemnand ca satelitul va fi lasat liber pe orbita si inaltimea orbitala se va reduce progresiv datorita factorilor naturali pana cand satelitul va arde in atmosfera). Suprafata totala a resturilor orbitale care vor supravietui trecerii prin atmosfera nu va depasi conform analizelor efectuate 8 m2.
credit NASA